In miezeul Vienei va cadea o lebada.

Tonuri inalte, solfegii, portative? Despre ce vorbesti? Despre existenta unei continuitati. Game, Si bemol, optimi si patrimi? Pierderea mea printre tonuri muzicale si sunete care ma iau si ma poarta mai departe decat pot merge.
Inca aud...plimbandu-ma pe strazi...pe un granit demult acoperit cu ani. "Pietre demne de poza", cum obisnuiam sa spun candva. Locul acesta mereu va pastra frumusetea primei dati. Ce e o "prima data"? O prima data e o senzatie. Ce e o senzatie? Senzatia e procesul psihic elementar care reflecta separat sub forma unei imagini primare proprietatile concrete intuitive ale obiectelor si fenomenelor in conditiile interactiunii directe dintre stimul si analizator. Senzatiile le traiesti doar o data in viata; a doua oara sunt deja perceptii.
Viena nu e doar un oras. Viena e o arta, un concept, un stil de viata. Viena pentru mine e o sursa de energie in viata mea agitata. In viata mea la fel de plina de muzica precum noul meu iPod costom made roz. Dinamismul cu care ma plimb prin zile e exagerat. Nu sunt o persoana linisita, calma sau orice alt adjectiv din gama aceasta.
Azi a inceput ca orice alta zi. M-am trezit cu o ora mai tarziu decat ar fi trebuit, m-am imbracat la fel de "squeezed" ca in oricare alta zi de joi in care am ora de creatie libera la pian. Era o joi putin rece si putin calda, o joi cu un soare nins si cu o ninsoare insorita. Exact genul de joi pe care mi-o doream inainte de marele concert de sambata. O sambata umpluta cu admosfera de Craciun si cantece vesele. Pentru a ajunge la Kindersophera, unde fac de obicei orele de pian, trec pe langa cofetaria Aida de pe Karlshilferstrasse, de unde imi cumpar strudelul cu visine (care are un gust unic) si pe langa un Starbucks de unde imi cumpar eternul espresso (care nu are egal nicaieri in lume, nici macar intr-un alt Starbucks).
Ritualul de dimineata. Nimic nu se compara cu o rutina matinala. Sincer aceasta e singura rutina care mi-o permit mie insami, de toate celelalte incerc sa fug mancand pamantul. Rutina matinala e ceva diferit; e modul acela clasic de a-ti incepe dimineata astfel incat sa fi sigur ca totul va decurge bine in ziua respectiva. Eu stiu ca am de luat un metrou in care scaunul de langa geam (pe care imi doresc sa stau mereu, pentru ca e probabil cel mai bun loc din tot metroul) e mereu ocupat de aceasi doamna de varsta mijlocie cu perechea ei de pantofi rosii, care sincer nu stiu cum reuseste sa-i asoreteze in fiecare zi la alta tinuta. Tot in acest metrou in fiecare dimineata e barbatul acela chipes care isi citeste agenda de doua ori si adolescenta aceea imbracata mereu in negru. Sincer, cate haine negre pot incapea intr-un dulap? In fiecare dimineata ma dau jos din acel metrou la aceasi statie si cumpar ziarul cu anunturi pentru locuri de munca, cu toate ca deja am un loc de munca si categoric nu am timp pentru inca unu. Din doua in doua zile lucreaza o femeie cam plinuta cu obrajii mereu rosii si niste manusi verzi cu degetele taiate; de obicei ii las un bacsis, nu de alta dar am impresie ca am mai vazut-o. Cumpar ziarul de la ea din doua in doua zile de 1 an si jumatate deja, normal ca am mai vazut-o.
La cofetaria Aida mereu sunt aceleasi femei dragute, care imi zambesc amabil si ma imi ureaza o zi buna, iar eu intru in fiecare dimineata cu acelasi zambet rujat pe buze. Chelnerul de la Starbuck e nou. S-a angajat doar de o luna si ceva, dar serveste bine si e amabil, probabil tocmai a terminat liceul, face facultatea, si are nevoie de o slujba pentru niste bani de buzunar. Ii urez mult succes si mie mult espresso facut ca lumea. Cam asta fac in fiecare dimineata si imi place la nebunie.
Se vand bilete la spectacolul de balet de vineri seara. Am fost la vreo doua repetitii, avand in vedere ca fac conservatorul am intrare libera cam peste tot. Nu am talent la muzica, abia acum in facultate am invatat sa cant la pian, nu sunt un mare artist, dar ma descurc destul de bine. Iubesc pianul, il iubesc de cand am venit prima oara in Viena si am trecut pe langa acel magazin de piane de langa statuia lui Mozart. Eu sunt jurnalist. Scriu pentru o revista si am o rubrica destul de interesanta. E exact ceea ce imi doream sa fac. De obicei inainte de Craciun se pregatesc toate aceste spectacole si manifestari in Viena. E raiul pe pamant. Cred asta de cand eram in clasa a8-a si am venit pentru prima oara in Viena. De asemenea, ca in fiecare an sunt foarte multi turisti. Ma simt ca o mare vedeta surprinsa de paparazzi cu atatea blitz-uri in jurul meu. Bineinteles ca nu ma pozeaza pe mine ci fabuloasa catedrala din spatele meu, dar imi place sa ma catar capul in nori si sa-mi imaginez lucruri.
Toti turistii acestia imi amintesc ca ar trebui sa merg si eu la cumparaturi. Voi merge. Azi. Sper.
Am mai spus despre rapiditatea cu care ma strecor prin multime? Dupa atatea zile de alergat pe strazi aglomerate am invatat. Nu stiu de ce mi se pare ca azi sunt mai multi oameni decat ar trebui sa fie. Parca toata lumea se agita in jurul meu si isi intorc bulversati privirile spre mine si se intreaba "oare stie?". Ciudat. Ar trebui sa ma grabesc, nu-mi place sa intarziu la ora mea de pian. Profesorul e foarte sever, mai ales cu mine, pentru ca stie ca fac asta doar din placere si nu am deloc nevoie. Are impresie ca am furat locul de la cineva care chiar isi doreste sa fie acolo si sa faca un viitor din asta. Daca intr-adevar e asa atunci as vrea ca acel "cineva" sa ma ierte, dar si eu imi doream sa fiu cu un pas mai aproape de muzica. Muzica e viata mea. Nu pot trai fara muzica. E probabil al doilea meu aer...
Iubesc cuplurile acestea de indragostiti, care isi arata unul altuia niste lucruri intr-o vitrina si apoi intra repede in magazin si peste 30 de secunde ii vezi cum ies cu inca o plasa in mana. E cu adevarat frumos, se vede ca se iubesc.
Cuplurile aceastea formate din doi oameni care seamna sunt cele mai reusite. Cuplurile reusite sunt acelea in care partenerii au stiluri de viata asemanatoare, vise asemanatoare, idealuri asemanatoare si asa mai departe, nu cele in care sunt perfect opusi. Cel putin asta cred eu.
In urmatoarele 5 minute ma oprisem sa vorbesc cu un coleg de facultate care vindea bilete pentru spectacolul de balet. A inceput sa-mi povesteasca despre adaptarea piesei "Lacul lebedelor" la ceea ce fac ei. Lebada de fapt e o combinare perfecta a contrariilor, spunea el. Iar cand am cerut informatii aditionale mi-a spus exact ce mentionam putin mai sus si putin mai concis: relatia dintre doi oameni perfect diferiti. Am stat si m-am intrebat cum vor ei sa adapteze totul si sa ia lebada ca acest simbol al mixturii dintre contrarii. Mi-a dat un raspuns scurt: "Ne-am inspirat dintr-un articol de-al tau. Era vorba despre o prima dragoste, banuiesc ca a ta.". Apoi am inchis ochii si am incetat sa-mi amintesc...