Fuck you. Or words to that effect.

Aşteptările mele mi se ridicau uşor din suflet, precum se ridica şi fumul din ţigara mea, în timp ce stăteam şi aşteptam să termine de urlat. La urma urmei eu eram de vină pentru toate criticile care mi le auzeam acum, eu eram cea care începuse această conversaţie. Sincer, si eu urlam în interiorul meu, dar la exterior... Stăteam pur şi simplu la masă şi priveam disperatic spre scrumirea doar pe jumătate plină. În timp ce el urla şi urla şi urla. În timp ce el îmi spuneam cum nu m-am schimbat deloc, cum sunt aceaşi fetiţă imatură pe care el a încercat să o crească în tot acest timp. Îmi spunea cum eu nu înţeleg, cum eu sunt capabilă să accept doar propriile mele păreri, cum nu ştiu să mă adaptez nevoilor şi dorinţelor lui. Mi-am stins hotărât ţigara. Pentru o secundă am vrut să-mi ridic privirea din scrumieră dar când am auzit "De ce nu poţi fi şi tu ca..." (nici măcar nu m-am obosit să ascult pseudo-comparaţia până la final) m-am ridicat ca să-mi prepar drogul preferat: o cafea. Era singurul lucru care mă mai putea face să-mi doresc să stau acolo. Încercam să-mi distrag atenţia, să mi-o îndrept spre cantitatea de cafea care o vroiam şi apoi spre cantitatea de zahar care doream să o dizolv în cafea. Încă mai avea reproşuri. Încă nu terminase de aruncat cu ele în mine. Acum deja ajunsesem la partea în care se lăuda cât de mult mai bun e el şi cât de mult mai bine ştie el lucrurile. De fapt... De fapt nu are nici o importanţă. E ciudat felul cum parcă nimic nu-mi mai alina durerea. Deja încep să mă întreb de ce am venit. de ce am căutat această conversaţie. Oare de ce nu am lăsat lucrurile aşa neterminate?
La un moment dat am îndrăznit să spun ceva: "Cred că ar trebui să...", dar nu m-a lăsat să termin. A repetat de vreo trei ori "Să ce?" după care eu deja îmi controlam lacrimile. Mai aveam puţin şi izbucneam în plâns. Nu mai vroiam să plâng în faţa lui, deja arătasem destul din slăbiciunile mele, probabil una dintre cele mai mari slăbiciuni era el. Mă rugam să se oprească, să stea doar pentru câteva secunde să mă privească în ochi şi să-mi simtă suferinţa. Să se gândească doar puţin că poate aş vrea să spun şi eu ceva. Orice. Începuse să-i sune telefonul. A privit spre el, dar l-a ignorat... A mai sunat o dată. De data aceasta a răspuns. A mers în altă cameră să vorbească. Între timp, eu doar stăteam şi trepteam pierdeam controlul asupra tuturor părţilor corpului meu. Nu-mi mai simţeam picioarele, nu mai vroiam să stau pe scaun. M-aş fi aruncat pe jos acolo în mijlocul casei sale. M-aş fi aruncat chiar şi de la balcon dacă aş fi putut. Trebuia să... M-am ridicat şi m-am dus spre geam. Priveam spre murdăria de pe acesta, spre petele lăsate de ploaie şi mă rugam ca atunci când se întoarce să mă asculte şi pe mine câteva minute.
S-a întors. S-a aşezat la masă şi şi-a aprins o ţigară. Privea spre mine. "Ai ceva să-mi spui?" m-a întrebat. "Da." i-am răspuns. "Ce?", iar apoi... Mi-am luat haina, geanta, mi-am aruncat cafeaua în chiuvetă, mi-am aprins şi eu o ţigară şi am spus "Ce te face să crezi că de data aceasta m vei asculta?", iar înainte să apuce să urle din nou i-am spus "Niciodată nu m-ai ascultat, ci doar te-ai chinuit să mă suporţi". Apoi a început să-mi strige numele în timp ce mă îndreptam spre uşă. M-am întors să-l privesc pentru o ultimă oară şi l-am întrebat "Eşti în stare să recunoşti că ai greşit şi să-ţi ceri scuze?"; avea posibilitatea să facă doar două lucruri, să vină să mă sărute şi să recunoască totul sau să... îşi păstreze mmândria împreună cu ceritudinea că mă pierde. În caz că nu observase când i-am spus asta, aceea era inima mea care sângera în faţa lui, aceea eram eu îngenunchiată rugându-l să mă primească înapoi. Chiar şi după toate acele cuvinte care mi le spusese şi-mi frânseseră inima. Văzându-i tăcerea i-am spus, "Scuză-mă, cred că te confund cu altcineva. Cu cineva căruia îi pasă, cu cineva care seamănă mai mult cu mine". Nu m-a oprit când am deschis uşa, m-a lăsat să ies din casa lui la fel cum m-a lăsat să ies şi din viaţa lui. Stătusem zi de zi lângp el aşteptând un miracol, ceva ce să-i arate cât de importantă sunt de fapt. Ce se întâmpla acum era chiar finalul.
Am ieşit afară din bloc şi erau multe stele. Mai multe decât de obicei, pentru că de obicei stelele sunt acoperite de poluarea oraşului, la fel cum eram şi eu acoperită de poluarea lui. Şi măcar dacă eram doar eu. Dar ştiu că undeva în oraş mai era o domnnişoară care şi ea e acoperită de poluarea vre-unui dobitoc, şi undeva în judeţ mai sunt încă vreo două ca şi noi, şi apoi în ţară încă vreo douăzeci, şi apoi... Şi apoi e plină lumea de stele care sunt acoperite de poluare. Şi probabil acestor factori care poluează chiar le pasă de stele, dar uneori mă îndoiesc, pentru că un om care ţine la tine nu e un om care te face să suferi.
Tot timpul vor rămâne lucruri nespuse între mine şi el. Pentru că nu pot spune lucruri atunci când acestea nu vor să fie auzite. Ultimul lucru care aş fi vrut să-l spun înainte de a ieşi din frigiderul acela era "I know you don't mean to let me down, but you do. You know it's all good to want our happz ending, but if you keep screwing up, eventually, i guess i just have to say fuck you. Or words to that effect.".