Self-improvement.

Tocmai mi-am gasit raspunsul. Orasul vostru, e liceul vostru. In care toti stiti totul. In care aveti setea obsedanta de a fi populari si perfecti. In care va puneti etichete si va plimbati pe coridoare cu ele. Singura problema e ca ati depasit demult varsta liceului. Acum nu mai aveti sali de clasa, aveti cafenele in care va observati si va barfiti unii pe ceilalti. Nu mai aveti coridoare, aveti bulevarde intregi pe care va plimbati cu masinile voastre si incercati sa va faceti remarcati, nimeni nu va mai spune pe nume ci toata lumea va stie numarul masinii. Nu mai purtati certuri si batai in curtea scolii, acum v-ati mutat in cluburi si va duelati pe ringul de dans.
Pretindeti a fi ceva ce nu sunteti si traiti doar pentru parerile celor din jur. Mintiti, va cautati vendete si scandaluri doar pentru ca asta e tot ceea ce v-a ramas, liceul. Liceul e un mediu restrans, limitat, unde toata lumea cunoaste pe toata lumea si toate barfele circula extraordinar de rapid. Din pacate jumatate din aceste barfe sunt niste inventii patetice, niste baliverne, pe care le-ati inventat singuri in capul vostru in timpul orei de matematica, atunci cand nu intelegeati ecuatiile de gradul doi.
Doar ca sa stiti, unii oameni pe care voi ii judecati, au decis sa paraseasca sala voastra de clasa. Dupa ce liceul se termina, incepe viata. Iar in viata reala nimanui nu-i pasa ce ai fost in liceu.
Iar voi, cei care ati ramas acolo, e pentru ca v-a fost frica sa va reinventati, sa schimbati ceva, sa va ridicati de la un anumit nivel si sa mergeti mai departe. Ati ramas in zona voastra de comfort, fara sa va dati seama ca tocmai zona aceea de comfort e lucrul care va va distruge. Mult succes la absolvire! Aaa, de fapt, probabil sunteti prea redusi mintal pentru a absolvi vreodata!

Fără scrupule.

"It's about finding love in a city that doesn't put too much value on it."

Toată lumea spune că vrea să gasească iubirea. Toţi credem în mitul androginului, în persoana aceea "mai supremă decât toate", care vine şi ne dă lumea peste cap. Dar prea puţini sunt cei care într-adevăr îşi concentrează toate acţiunile spre a o găsi sau câştiga. Oamenii nu mai luptă pentru iubire, oricât de mult şi-ar dori-o. Oamenii luptă pentru bani şi putere. Şi se gândesc că va apărea cumva iubirea la un moment dat. Se va lipi de ei şi le va intra pe sub piele, exact ca o căpuşă. Va începe să le sugă sângele şi inima şi cam orice altceva mai au pe interior. Aşa ceva nu se întâmplă şi chiar dacă cumva, prin ceva extensie a imaginaţiei s-ar întâmpla, uitaţi-vă la noi, nu lăsăm nimic să vină atât de aproape încât să riscam să fim răniţi. Nu mai avem încredere în nimeni, nici măcar în propria persoană. Suntem în stare să călcăm orice în picioare, să trecem peste cadavrul oricui. Am devenit egoişti şi răi. Macabrii de-a dreptul. Am ajuns în punctul în care sinceritatea e prostească, corectitudinea şi integritatea sunt nişte cuvinte frumoase şi loialitatea e doar un concept, practicat de nimeni.
Dar încă vrem iubirea adevărată. Iubirea aceea, un motiv pentru a trăi, o scuză pentru a muri. Iubirea aceea care le întrece pe toate. Vrem să avem lângă noi persoana ideală, cu suflet mare şi adevăr în privire. Dar noi, noi avem sufletul mare? Adevărul în privire? Uitaţi-vă în oglindă, priviţi-vă cu atenţie şi spuneti-vă că oricine ar putea avea încredere în voi, că voi veţi iubi cu adevărat şi nu veţi înşela şi nu veţi ieşi din cuvântul persoanei iubite. Uitaţi-vă la voi şi spuneţi-vă, promiteţi-vă că orice ar fi nu veţi încercă să vă hrăniţi niciodată ego-ul prin gesturi meschine şi viclene. Nu veţi omite niciodată existenţa persoanei iubite. O veţi avea mereu în gând, orice ar fi, oriunde, oricând. Puteţi? Aţi încercat măcar, sau ştiaţi deja răspunsul.
Folosim cu atât de multă uşurinţă cuvântul "necondiţionat". Îl afirmăm şi ne batem cu pumnii în piept când îl spunem. Dar totul e condiţionat. Şi existenţa noastră e condiţionată. A fost din prima clipă, poate trebuia doar un cauciuc mai gros sau o pastilă mai puternică. Acum sunteţi condiţionaţi de acea cărămidă care stă să va cadă în cap când ieşiţi din casă. N-aţi renovat faţada, pentru că mai aveţi timp. Sau revizia la maşină...mai aveţi lichid de frână? Sau la prima intersecţie o sa zburaţi prin parbriz, nu de alta, dar ştim cu toţii că centurile astea-s o porcărie care doar ne incomodează la condus.
Nu ne respectă nici măcar pe noi, dar pretindem că orice ar fi le vom fi loiali altora. NECONDIŢIONAT!

...totul e condiţionat...

Toşi suntem la fel, cu zero scrupule şi sută la sută egoism. Deasta ne şi judecăm atâta între noi. Nu mă întelegeţi greşit, nimeni nu ne opreşte. Trăim într-o democraţie (care e condusă de un dictator, dar nu asta contează). Haideţi să ne judecam, să ne înjurăm, să ne urâm unii pe alţii ca şi cum ne-am avea nevoie de nimeni altcineva lângă noi. Judecăm oamenii din trecutul, prezentul şi viitorul nostru ca şi cum ei n-ar fi au nici o legătura cu ceea ce suntem. Ziceţi ce vreţi, despre oricine, dar nu uitaţi că la sfârşitul zilei suntem toţi la fel. Şi fie că eşti singur în patul acela mare, sau cu încă trei femei bune lângă tine, tot pentru tine închizi ochii şi pui capul pe pernă. Eşti tu pentru tine, nimeni nu va face nimic, pentru că nici tu nu ai face-o.
Şi dacă eu sunt lipsită de scrupule, la fel eşti şi tu.

SCRISOARE - DESPRE FERICIRE

Citind despre micile bucurii ale vieţii m-a făcut să-mi amintesc sutele de lucruri cu care nu m-am mai întâlnit de mult timp şi care obişnuiau, contrar simplităţii lor, sa ma faca atât de uşor să zâmbesc. Uneori uit că trebuie să fac un pas în spate, că trebuie să mă retrag efectiv de la superficialităţiile cotidiene si trebuie să suflu într-un recipiet pentru ca forma nişte balonaşe de săpun. Cei mai mulţi oameni pierd alţi mulţi oameni tocmai datorită faptului că încetează să lupte pentru fericire, încetează să o caute şi să o descopere într-un cer senin de octombrie. De o săptămână mi-am dus maşina la "doctor" aşa că am fost nevoită să mă plimb foarte mult pe jos, sau până în staţia de autobuz. Iniţial am fost agitată şi furioasă pe faptul că a trebuit să renunţ la comoditatea mea, dar acum sunt fericită, pentru m-am reconectat cu lumea, cu oamenii din oraşul meu, care au şi ei propriile lor destinaţii şi probleme şi în ochii cărora poţi citi fericirea, sau tristeţea sau furia sau simpla nerăbdare de a ajunge înapoi acasa unde îi aşteaptă cineva cu o îmbrăţişare. Mă deconectam de lume ori de câte ori porneam motorul maşinii, ori de câte ori mă grabeam să ies din bloc de frică să nu mă prindă vre-un vecin la poveşti inutile. Şi cel mai trist mi se pare faptul că mă deconectam de lume atunci când nu mai citeam articolele unei reviste ci doar cautam pozele cu noile tendinţe ale sezonului. Acum, stau şi mă întreb, de ce îmi doream atât de mult să îmi asprtez botinele cu paltonul, sau să strâng banii pentru a-mi cumpăra un ceas, dacă oricum nu avea cine să îl admire? Noi...oamenii...uneori avem tendinţa să clipim şi prin asta ratăm momentul, acel moment care putea să schimbe totul în univers. E o lume plină de labirinturi şi întortocheli, care sunt frumoase de parcurs si de explorat, pentru ca undeva, ascuns dupa vre-un al treilea colţ, este cineva care te întreabă "Eşti fericit?". Iar fericirea e singurul lucru pentru care merita să luptăm toată viaţa, necondiţionat.

Let’s talk about magic, baby!

Seara aceasta a fost puţin prea lungă, iar energia mea puţin prea scurtă. Cu toate acestea mi-e relativ greu să mă întorc la plictiseala de acasă. Uite, e o seară caldă, noapte deja. Iar stele sunt mai multe decât de obicei. Oamenii nu se mai ascund în scările blocului pline de ecou, stau pe bănci în parc şi îşi mângâie părul. Aşa că spune-mi de ce aş sta eu singură în casă?... privind pe geam la încă o seară întrebându-mă dacă priveşti şi tu? Ştiu că eşti pe balconul tău, cu picioarele goale pe gresia aceea rece. Ai blugii căzuţi şi ţii în mână o doză de Cola. De ce priveşti atât de ciudat taxiul care tocmai a oprit în faţa casei tale? Nu aşteptai pe nimeni, nu? Ei bine, lucrurile apar „din senin”. Odată ce vei învăţa asta viaţa va fi mai uşoară.
Cobori grăbit scările să vezi cine e. Sunt eu pe a doua treaptă cu sandalele în mână. Iar acum sunt mâinile tale pe obrajii mei roşi şi buzele tale se amestecă cu ale mele. Ce facem acum rămânem înrădăcinaţi pe a doua treaptă? Ştiam că nu vei fi sceptic când îmi vei remarca prezenţa. Mi-am scăpat sandalele din mână. Deja ne-am desprins şi ne îndreptăm dansând spre locul de unde se aude melodia pe care tu mă vei trânti pe pat, iar eu te voi muşca de lobul urechii. E exact aceeaşi melodie pe care degetele mele îţi vor atinge pieptul. Îmi dai jos tricoul şi eu îţi desfac cureaua. Vei fi tot gol, fără blugi căzuţi sau alte accesorii. Ascultă. Melodia pe care vom începe să respirăm greu... Pianul se va auzi din ce în ce mai difuz şi ne vom pierde printre versuri. Pălmile tale îmi vor încălzi trupul, iar telefoanele ni se opresc din sunat. Părul meu îţi mângâie faţa... la un moment dat nu te vei mai putea abţine şi-mi vei arunca toate hainele pe jos, lângă doza ta de cola. Uite unde duce o seară caldă... la trupul tău fierbinte, la ochii tăi care mă privesc ca şi cum ai vrea să mă mănânci. Ajung între pălmile tale mari care îmi manipulează sânii şi îi înnebuneşte. Adierea uşoară a vântului, care pătrunde printre predelele tale de mătase, te face să tremuri... Ai pielea de foc, iar eu cu săruturile mele doar o aprind mai tare. Simţi cum îţi ia foc abdomenul după ce limba mea dansează pe el? Hai să udăm cearceafurile cu setea noastră de iubit. Priveşte-mă de jos printre pleoape, uită-te atent cum îmi las părul să curgă pe spate. Apoi joacă-te tu cu vârfurile firelor. Şi acum mă vând pe săruturi. Tu... mă cumperi toată. Buzele tale mă apără de toate celelalte gânduri pe care le-aş putea avea acum.
Aceasta e recompensa mea pentru săptămână prin care ai trecut. Trupul meu poate fi şoseaua pe care tu conduci cu relaxare. Îngroapă-ţi acum toată ziua în pernă şi profită de mine, cât mă vezi. Ascunde-te acum în mine şi îneacă-te cu orice am înăuntru. Mă înfior. Respirăm împreună. Şi tot ce auzi îţi place. Ajungem la şoapte rostite cu greu în urechea ta. Nu, nu sunt dorinţe între noi. Pentru că dorinţele sunt în contrast cu ceva ce e posibil. Între noi totul e posibil, totul poate e puţin spus.
Uite sacul meu de plăcere. Ia-l. Poţi să faci ce vrei tu. Şi poţi să continui să-mi mângâi încet şoldurile, iar apoi dintr-o dată să ne unim mai tare, fă-mă să nu mai pot ieşi din patul tău. Lasă-mă să zac aici înmuiată în săruturile tale până mâine. Şi mâine, atinge-mă din nou, să tremure carnea de pe mine. Muşcă-mi buza şi nu te mai opri niciodată. Îţi voi linge urechea, iar tu îţi vei ascunde ochii în părul meu. Vei simţi că nu mai poţi, dar nu mi-ai da drumul. Încâlceşte-mi părul şi hai să ne amestecăm. Pierde-te în mine şi lasă-mă să ţip. Acoperă-mi gura cu a ta şi zgârie-mi fin ochii cu privirea ta. Iubeşte-mă până îmi dau ochii peste cap. Îţi masez spatele şi te fac să simţi... să simţi cum iubeşti fiecare moment în care ne atingem. Ridică-mi mâinile desupra capului şi nu-mi mai da drumul. Profită de moment şi sărută-mi sânii... mângâie-mă peste tot şi apoi hai să facem schimb de locuri. Acum eu te ating, iar tu îmi şopteşti încontinu numele. Am deschis toate posibilităţile întinse. Deja nu mai poţi să nu mă ai. Şi va mai dura totul o vreme...
Până când mă ridic brusc din pat. Şi merg pe vârfuri în căutarea hainelor mele de pe jos. Tu te uiţi cum ridic bretelele sutienului pe umerii mei şi zâmbeşti ascuns. Te refugiezi sub pătură şi îţi focalizezi atenţia pe versurile melodiei care a cântat în tot acest timp. Iar acum mă vrei din nou. Te ridici din pat, îmi atingi coapsele ajungând pe şolduri şi mă săruţi din nou.
Îţi las o ţigară pe birou şi uşa deschisă. Tu vi şi mă priveşti cum cobor scările, cum mă aplec să-mi ridic sandalele de pe jos şi îţi aminteşti cum mi-ai făcut genunchii să tremure. Afară e mult mai frig decât în patul tău, dar nu suficient de frig. Te întrebi de ce am plecat din nou fără să fi vorbit vre-un cuvânt toată noaptea? Aceastea sunt regulile jocului. Până şi magia are reguli.

Fuck you. Or words to that effect.

Aşteptările mele mi se ridicau uşor din suflet, precum se ridica şi fumul din ţigara mea, în timp ce stăteam şi aşteptam să termine de urlat. La urma urmei eu eram de vină pentru toate criticile care mi le auzeam acum, eu eram cea care începuse această conversaţie. Sincer, si eu urlam în interiorul meu, dar la exterior... Stăteam pur şi simplu la masă şi priveam disperatic spre scrumirea doar pe jumătate plină. În timp ce el urla şi urla şi urla. În timp ce el îmi spuneam cum nu m-am schimbat deloc, cum sunt aceaşi fetiţă imatură pe care el a încercat să o crească în tot acest timp. Îmi spunea cum eu nu înţeleg, cum eu sunt capabilă să accept doar propriile mele păreri, cum nu ştiu să mă adaptez nevoilor şi dorinţelor lui. Mi-am stins hotărât ţigara. Pentru o secundă am vrut să-mi ridic privirea din scrumieră dar când am auzit "De ce nu poţi fi şi tu ca..." (nici măcar nu m-am obosit să ascult pseudo-comparaţia până la final) m-am ridicat ca să-mi prepar drogul preferat: o cafea. Era singurul lucru care mă mai putea face să-mi doresc să stau acolo. Încercam să-mi distrag atenţia, să mi-o îndrept spre cantitatea de cafea care o vroiam şi apoi spre cantitatea de zahar care doream să o dizolv în cafea. Încă mai avea reproşuri. Încă nu terminase de aruncat cu ele în mine. Acum deja ajunsesem la partea în care se lăuda cât de mult mai bun e el şi cât de mult mai bine ştie el lucrurile. De fapt... De fapt nu are nici o importanţă. E ciudat felul cum parcă nimic nu-mi mai alina durerea. Deja încep să mă întreb de ce am venit. de ce am căutat această conversaţie. Oare de ce nu am lăsat lucrurile aşa neterminate?
La un moment dat am îndrăznit să spun ceva: "Cred că ar trebui să...", dar nu m-a lăsat să termin. A repetat de vreo trei ori "Să ce?" după care eu deja îmi controlam lacrimile. Mai aveam puţin şi izbucneam în plâns. Nu mai vroiam să plâng în faţa lui, deja arătasem destul din slăbiciunile mele, probabil una dintre cele mai mari slăbiciuni era el. Mă rugam să se oprească, să stea doar pentru câteva secunde să mă privească în ochi şi să-mi simtă suferinţa. Să se gândească doar puţin că poate aş vrea să spun şi eu ceva. Orice. Începuse să-i sune telefonul. A privit spre el, dar l-a ignorat... A mai sunat o dată. De data aceasta a răspuns. A mers în altă cameră să vorbească. Între timp, eu doar stăteam şi trepteam pierdeam controlul asupra tuturor părţilor corpului meu. Nu-mi mai simţeam picioarele, nu mai vroiam să stau pe scaun. M-aş fi aruncat pe jos acolo în mijlocul casei sale. M-aş fi aruncat chiar şi de la balcon dacă aş fi putut. Trebuia să... M-am ridicat şi m-am dus spre geam. Priveam spre murdăria de pe acesta, spre petele lăsate de ploaie şi mă rugam ca atunci când se întoarce să mă asculte şi pe mine câteva minute.
S-a întors. S-a aşezat la masă şi şi-a aprins o ţigară. Privea spre mine. "Ai ceva să-mi spui?" m-a întrebat. "Da." i-am răspuns. "Ce?", iar apoi... Mi-am luat haina, geanta, mi-am aruncat cafeaua în chiuvetă, mi-am aprins şi eu o ţigară şi am spus "Ce te face să crezi că de data aceasta m vei asculta?", iar înainte să apuce să urle din nou i-am spus "Niciodată nu m-ai ascultat, ci doar te-ai chinuit să mă suporţi". Apoi a început să-mi strige numele în timp ce mă îndreptam spre uşă. M-am întors să-l privesc pentru o ultimă oară şi l-am întrebat "Eşti în stare să recunoşti că ai greşit şi să-ţi ceri scuze?"; avea posibilitatea să facă doar două lucruri, să vină să mă sărute şi să recunoască totul sau să... îşi păstreze mmândria împreună cu ceritudinea că mă pierde. În caz că nu observase când i-am spus asta, aceea era inima mea care sângera în faţa lui, aceea eram eu îngenunchiată rugându-l să mă primească înapoi. Chiar şi după toate acele cuvinte care mi le spusese şi-mi frânseseră inima. Văzându-i tăcerea i-am spus, "Scuză-mă, cred că te confund cu altcineva. Cu cineva căruia îi pasă, cu cineva care seamănă mai mult cu mine". Nu m-a oprit când am deschis uşa, m-a lăsat să ies din casa lui la fel cum m-a lăsat să ies şi din viaţa lui. Stătusem zi de zi lângp el aşteptând un miracol, ceva ce să-i arate cât de importantă sunt de fapt. Ce se întâmpla acum era chiar finalul.
Am ieşit afară din bloc şi erau multe stele. Mai multe decât de obicei, pentru că de obicei stelele sunt acoperite de poluarea oraşului, la fel cum eram şi eu acoperită de poluarea lui. Şi măcar dacă eram doar eu. Dar ştiu că undeva în oraş mai era o domnnişoară care şi ea e acoperită de poluarea vre-unui dobitoc, şi undeva în judeţ mai sunt încă vreo două ca şi noi, şi apoi în ţară încă vreo douăzeci, şi apoi... Şi apoi e plină lumea de stele care sunt acoperite de poluare. Şi probabil acestor factori care poluează chiar le pasă de stele, dar uneori mă îndoiesc, pentru că un om care ţine la tine nu e un om care te face să suferi.
Tot timpul vor rămâne lucruri nespuse între mine şi el. Pentru că nu pot spune lucruri atunci când acestea nu vor să fie auzite. Ultimul lucru care aş fi vrut să-l spun înainte de a ieşi din frigiderul acela era "I know you don't mean to let me down, but you do. You know it's all good to want our happz ending, but if you keep screwing up, eventually, i guess i just have to say fuck you. Or words to that effect.".

Prostituţie (FRAGMENT).

Nu-mi plac agasanţii. Ştiţi ce tipi îmi plac mie? Tipii care emană fler, carismă şi sex-appeal de la 50 de metrii distanţă. Mamă, îi iubesc. Într-o zi o prietenă mi-a spus „Don’t be with the man you want, be with the man you want to follow”. Acum sunt la punctul acela cu „Ok, let’s not find somebody i want to follow, i still got a lot of fun to do”. Dar dacă va apărea aşa din senin, cum apar de obicei bărbaţii ăştia şi nu voi mai putea face nimic să controlez situaţia? Nu, imposibil, bărbaţii ca el nu apar din senin, numai dacă stai şi cauţi bine bine de tot, dacă stai şi îţi dedici câţiva ani buni din viaţă pentru a-l găsi, altfel, nici o şansă să apară, mai ales în viaţa cuiva care nu are nevoie de unul ca el. Categoric, aşa mă consolez eu. De fapt aşa încerc eu sa mă conving că nu va trebui să mă lupt cu inima mea prea curând. Nu îmi face deosebită plăcere să să mă cert cu mine; de ce m-aş certa cu mine ccând sunt atât de mulţi alţi oameni cu care pot face asta, mă refer, oameni pe care nici măcar nu îi plac. În timp ce eu mă gândeam cum să mă închid mai bine în cochilia mea din cauza unei relaţii mi-a sunat telefonul. Mda, erau prietenele mele cărora le promisesem că vom ieşi în ceva club random în această seară. Nu mai aveam nici un chef, uneori mi-ar plăcea să pot sta în apartamentul meu să fumez şi să ascult Amy Winehouse… Întinsă pe pat, cu picioarele pe perete, o scrimieră în dreapta şi să nu am şosete. Sau ar mai fi foarte interesant să am o cămaşă masculină şi şosete flauşate. Hmm, asta sună chiar bine. O voi încerca într-o seară; dar desigur nu în această seara când trebuie să merg cu fetele.
Şi aşa doamnelor şi domnilor am ajuns plictisită în faţa unui bar, învârtind o ţigară între degete. Sunt unele seri când toţi oamenii dintr-un clubb mi se par patetici şi sunt alte seri când nu aş mai pleca acasă. Aceasta e una din serile cu oameni patetici. Inclusiv tipul care se uită acum lung la mine şi zâmbeşte...degeaba.

- Scuza-mă, pot să-ţi ofer ceva de băut? Mă întreba „cavalerul” cu cămaşa Tommy Hilfiger.
- Da poţi, dar din păcate nu beau nimic.
- Serios, ce vrei să bei?
- Nimic. I-am răspuns eu destul de arogant ce-i drept.
- Nu au „nimic” aici.
- Atunci voi aştepta până se aprovizionează cu „nimic” şi îmi voi cumpăra, ok?
- Aham, dar Vodka Orange îţi place?
- Da, îmi place. Bun, pentru că-ţi voi cumpăra una deaia şi îi voi ruga să scrie „nimic” pe ea.

Surprinzător, dar chiar asta a făcut. A comanat o Vodka Orange şi l-a rugat pe barman să scrie „Nimic” pe ea, mă rog, barmanul a luat un bileţel şi l-a băgat în pahar. Ingeniozitate, nu am mai văzut demult aşa ceva. Iar apoi au început banalele întrebări de club : de unde eşti? Câţi ani ai? Eşti studentă? Ai prieten? Etc. Urăsc întrebările de genul acesta, dar am acceptat să raspund la ele şi să le şi adresez la rândul meu, pentru că tipul fusese destul de original cu „nimicul” lui. Aşa am aflat că îl chema Marius, avea 23 de ani, era din Timişoara, mama lui e arhitect, îi place muzica house… iar după câteva minute a apărut o domnişoară care l-a tras spre ea şi l-a sărutat.

- Ce faci, mă înşeli? A întrebat domnişoara respectivă.
- Poftim? Mi-am pus masca de şocată şi am dat drumul spectacolului.

Domnişoră X s-a speriat puţin de reacţia mea şi a început să-l priveasscă pe Marius.

- Cum te-ar putea înşela pe tine când noi suntem împreună de atâta timp?
- POFTIM? A urlat domnişoara X în tot clubul.
- Da, uuummm, nu prea ştiu cu ce te-a minţit pe tine. Adevărul e că eu am ajuns din greşeală aici. Ştiam că el iese în oraş cu băieţii, în nici un caz cu amanta.

Marius, dragul de el privea nedumerit în stânga şi în dreapta şi încerca să se scuze în faţa iubitei lui. Mă privea cu dispreţ şi nu putea să îşi explice de ce aş face una ca asta.


- Nu, nu se poate. Spunea domnişoara.
- Dar nu e adevărat iubito, abia am cunoscut-o, ţi-o jur. Te rog crede-mă. Se scuza Marius.
- Da? Şi atunci de unde ştiu că ai 23 de ani şi mama ta e arhitect?
- Vai Marius, m-ai minţit! Domnişoara X se enerva din ce în ce mai tare şi mă lua din ce în ce mai serios.
Ei nu îi venea că creadă ce îi spun, iar mie nu îmi venea să cred că ea mă crede.

- Îmi cer scuze, dacă aş fi ştiut nu m-aş fi băgat nicioddată între voi, îmi cer scuze că v-am distrus relaţia.
- Nu, eu îmi cer scuze că v-am distrus relaţia. Poftim asta, e din băutura care tocmai mmi-a cumpărat-o iubitul tău. Cred că atât valorează el. I-am spus eu domnişoarei după care i-am întins bileţelul pe care era scris „nimic”.

În următoarele secunde m-am întors şi am plecat. Nu ştiu exact ce au vorbit în continuaare, dar cu siguranţă au fost amândoi şocaţi. Da, a fost ingenios tipul, dar din păcate era şi un mincinos şi un infidel şi un superficial, iar în cele din urmă s-ar fi dovedit a fi doar un alt dobitoc. Mda, este el ingenios, dar eu am fost mai bună. Poate că de asta am nevoie… de un tip care să fie mai bun decât mine. Hmm…

The Issue.

EA: Vreau raspunsuri, asta vreau.
EL: Ca sa faci ce cu ele?

....................................