Ubi sunt ?

In seara aceasta seaca, in care lista de messenger e putin mult prea goala si site-urile mondene nu imi ofera nici o informatie interesanta, m-am decis sa intru inca o data pe blogul domnisoarei ana-maria georgescu. Probabil multi dintre voi o cunoasteti, e fetita aceea draguta cu parul cret care ne-a cantat candva demult piesa aceea superba "Ochii tai". http://anamaria-georgescu.ro/
Ceea ce am ajuns sa citesc pe blogul ei m-a impresionat mai departe de lacrimi. >Cititi postul cu titlul ALINA<.
Simt un gol imens in gat... si stiti de ce? Pentru ca si eu imi fac grijile banale si cotidiene care ni le facem toti. Notele absurde de la scoala, pe care oricum nu le primim pe merit. Sau toate sms-urile care nu le-am primit, probleme copilaresti... probleme gen :sa merg acasa cu taxiu` sau cu tramvaiu? Uneori ajung pe marginea unei prapastii si in secunda urmatoare ma vad cazand... si vad cum de fapt totul se distruge. Uneori vad niste oameni cu hainele putin neingrijite si cu privirea pierduta... vreau sa va spuns ca acesti oameni sunt probabil cei mai cinstiti oameni... cei mai curati si cei mai puir. Pentru ca ei stau si se gandesc unde sunt toate frumusetile lumii... toate minunile lumii. Si minunile lumii nu sunt piramidele sau gradinile suspendate sau statuile, nu dragii mei... adevaratele minuni sunt iubirea si intelegrea si respectul si onoarea... si puterea de a rezista pe aceasta lume no matter what. Minunile sunt mamele singure cu 2 copii, fara bani, fara siguranta unui adapost si totusi acele mame inca merg la doua locuri de munca si inca reusesc sa isi duca copii la scoala si sa le faca de mancare... nu stau si se drocheaza sau beau. Aceste mame sunt niste minuni. O minune e un zambet al unei caserite obosite de la un ghiseu vechi intr-o incapere intunecoasa... o caserita care a avut de suportat intrebarile si jignirile multor oameni si totusi inca ofera un zambet. Minunile sunt in soferii care cedeaza trecerea.
Iar tragicul... tragicul e ca noi nu vedem toate astea...
In prapastia mea... cu oamenii mei sinceri care au priviri pierdute, lucrurile acestea stralucesc... pentru ca cinstea straluceste oricat de mult ar fi ingropata in noroi.
Ana-maria vorbea despre oamenii care mor mult prea repede... Adevarul e ca singura persoana apropiata mie care a murit e strabunica mea. Am iubit-o enorm... si daca ea acum vede cumva ce scriu aici vreau sa-i multumesc, pentru ca probabil datorita ei eu scriu acum aceste lucruri. Probabil ea a stiut sa invete oamenii din juru ei ce e frumusetea, a stiut sa-i faca sa o ofere si sa o primeasca. Imi pare rau ca a plecat... Probabil daca ar mai fi stat putin ar mai fi invatat pe cativa oameni, sau m-ar fi invatat pe mine mai bine, pentru ca nu stiu prea bine. Uneori ma pierd in superficialism si in materialism... apoi ma regasesc si imi dau seama ce mare pacat am facut. Sper ca Dumnezeu sa ma pedepseasca pentru fiecare moment in care eu sunt o nesimtita indopata cu materialism. Acestea sunt adevarate pacate, nu injuraturile si jignirile si rugaciunile nespuse. Pacatele constau in nesimtirea noastra, in lipsa noastra de bun simt si responsabilitate.
Unde sunt toate frumusetile lumii? Toate zambetele si clipele de fericire? Unde e zapada de craciun? A disparut din cauza masinilor voastre cu multi cai putere si din cauza celularelor voastre pe care le folositi mult prea mult. Si unde sunt toate padurile? La voi in semineu. Si nimeni nu ne distruge lumea in afara de noi... Si ghiciti ce. Nu distrugem doar natura si existenta unor lucruri, distrugem suflete si vieti.
Stiti de ce mor oamenii de fapt? Pentru ca nu merita sa fie pe pamant. Unii pentru ca sunt prea buni, si lui Dumnezeu ii e frica sa nu le distrugem puritatea, noi restul. Iar altii pentru ca distrug prea multe puritati. Si atunci cum e bine sa fi? Bun sau rau? Rau sau bun?
... poate e bine sa nu fi nimic. Sau poate e bine sa fi totul. Dar eu cred ca cel mai bine e sa fi OM!